Litigiu de muncă. Anulare decizie concediere

Potrivit art. 39, aliniat 3 din Legea nr. 448 din 2006 „modalitățile și condițiile de încheiere, modificare și încetare a contractului individual de muncă al asistentului personal se completează cu prevederile Legii nr. 53 din 2003 – Codul muncii, cu modificările și completările ulterioare”.
Aceste dispoziții au fost reținute atât de prima instanță, cât și de instanța de control judiciar, acestea constatând faptul că legea specială reglementează un singur caz de încetare de drept a contractului individual de muncă a asistentului personal, respectiv în cazul decesului persoanei cu handicap grav, prin dispozițiile art. 39, aliniat 4.
Întrucât legea specială nu reglementează alte cazuri de încetare de drept a contractului individual de muncă al asistentului personal, este evident că se poate recurge doar la legea generală – Codul muncii – potrivit art. 39, aliniat 3 din Legea nr. 448 din 2006.
Codul muncii reglementează cazurile de încetare de drept ale contractului individual de muncă în art. 56, aliniat 1, și anume:
„a) la data decesului salariatului sau al angajatorului persoana fizica, precum si in cazul dizolvarii angajatorului persoana juridica, de la data la care angajatorul si-a incetat existenta conform legii;
b) la data ramanerii irevocabile a hotararii judecatoresti de declarare a mortii sau a punerii sub interdictie a salariatului sau a angajatorului persoana fizica;
c) la data indeplinirii cumulative a conditiilor de varsta standard si a stagiului minim de cotizare pentru pensionare sau, cu caracter exceptional, pentru salariata care opteaza in scris pentru continuarea executarii contractului individual de munca, in termen de 30 de zile calendaristice anterior implinirii conditiilor de varsta standard si a stagiului minim de cotizare pentru pensionare, la varsta de 65 de ani; la data comunicarii deciziei de pensie in cazul pensiei de invaliditate de gradul III, pensiei anticipate partiale, pensiei anticipate, pensiei pentru limita de varsta cu reducerea varstei standard de pensionare; la data comunicarii deciziei medicale asupra capacitatii de munca in cazul invaliditatii de gradul I sau II; [a se vedea Decizia Curtii Constitutionale nr. 759/2017]
d) ca urmare a constatarii nulitatii absolute a contractului individual de munca, de la data la care nulitatea a fost constatata prin acordul partilor sau prin hotarare judecatoreasca definitiva;
e) ca urmare a admiterii cererii de reintegrare in functia ocupata de salariat a unei persoane concediate nelegal sau pentru motive neintemeiate, de la data ramanerii definitive a hotararii judecatoresti de reintegrare;
f) ca urmare a condamnarii la executarea unei pedepse privative de libertate, de la data ramanerii definitive a hotararii judecatoresti;
g) de la data retragerii de catre autoritatile sau organismele competente a avizelor, autorizatiilor ori atestarilor necesare pentru exercitarea profesiei;
h) ca urmare a interzicerii exercitarii unei profesii sau a unei functii, ca masura de siguranta ori pedeapsa complementara, de la data ramanerii definitive a hotararii judecatoresti prin care s-a dispus interdictia;
i) la data expirarii termenului contractului individual de munca incheiat pe durata determinata;
j) retragerea acordului parintilor sau al reprezentantilor legali, in cazul salariatilor cu varsta cuprinsa intre 15 si 16 ani.”
Însă, raportat la situația clientei noastre, nici unul dintre cazurile de încetare de drept ale contractului individual de muncă, reglementate de art. 56, aliniat 1 Codul muncii, nu poate fi aplicabil în speță, consecința fiind nulitatea dispoziției emise în afara legii.
În aceste condiții, precizează instanța de control judiciar, se ajunge la celălalt temei de drept invocat de angajator, respectiv art. 65, aliniat 1 din Codul muncii, potrivit căruia „concedierea pentru motive care nu țin de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului individual de muncă determinată de desființarea locului de muncă ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana acestuia”.
În acest context prima instanță a reținut că „ipoteza teoretică în care persoana cu handicap grav își exprimă în mod valabil și conștient (sau prin reprezentant legal) „opinia” cu privire la o altă persoană care să îi fie asistent personal decât cea desemnată anterior sau la opțiunea privind acordarea indemnizației de însoțitor, nu duce la încetarea de drept a contractului individual de muncă, ci poate duce, în ipoteza în care nu mai există o altă persoană care să fie asistată, la o reorganizare a activității angajatorului, care să conducă la desfacerea contractului individual de muncă pe acest temei”.
Dar, aplicând dispoziției contestate prevederile art. 65, aliniat 1 Codul muncii, concluzia este aceea a nerespectării art. 75, aliniat 1 Codul Muncii, consecința fiind aceea a nulității actului de concediere, conform art. 78 Codul muncii, în interpretarea obligatorie dată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 8/2014.
În concluzie, indiferent de temeiul juridic pe care s-a întemeiat dispoziția privind încetarea contractului individual de muncă, aceasta este lovită de nulitate (Decizia nr. 434/2017 – Curtea de Apel Iași).