Conflict de muncă. Anulare decizie de sancționare. Nulitate absolută
Prin contestația formulată, contestatorul a ținut să respingă ca nefondate și netemeinice acuzațiile reținute prin decizia de sancționare, susținând totodată faptul că nu a fost convocat în fața comisiei de disciplină, neprimind nicio convocare în acest sens, aflând direct de sancțiunea dispusă după data de 10.07.2019.
Dispozițiile art. 251 din Legea nr. 53 din 2003 (Codul muncii) prevăd:
„(1) Sub sanctiunea nulitatii absolute, nicio masura, cu exceptia celei prevazute la art. 248 alin. (1) lit. a), nu poate fi dispusa mai inainte de efectuarea unei cercetari disciplinare prealabile.
(2) In vederea desfasurarii cercetarii disciplinare prealabile, salariatul va fi convocat in scris de persoana imputernicita de catre angajator sa realizeze cercetarea, precizandu-se obiectul, data, ora si locul intrevederii.
(3) Neprezentarea salariatului la convocarea facuta in conditiile prevazute la alin. (2) fara un motiv obiectiv da dreptul angajatorului sa dispuna sanctionarea, fara efectuarea cercetarii disciplinare prealabile.
(4) In cursul cercetarii disciplinare prealabile salariatul are dreptul sa formuleze si sa sustina toate apararile in favoarea sa si sa ofere persoanei imputernicite sa realizeze cercetarea toate probele si motivatiile pe care le considera necesare, precum si dreptul sa fie asistat, la cererea sa, de catre un avocat sau de catre un reprezentant al sindicatului al carui membru este.”
Regulile generale ale procedurii în baza căreia este antrenată răspunderea disciplinară a salariatului sunt stabilite de acest articol și, eventual, detaliate sau completate prin regulamentul intern sau alte proceduri interne ale angajatorului.
Referitor la cercetarea prealabilă este necesar a se menționa faptul că efectuarea cercetării este o condiție imperativă a legii, întrucât ea reprezintă singura concretizare a garanției de respectare a dreptului de apărare pe toată durata desfășurării acțiunii disciplinare de către cei investiți cu dreptul de a aplica sancțiunea.
O decizie de sancționare trebuie să îndeplinească simultan și cumulativ atât condițiile de legalitate, cât și cele de temeinicie, iar analizarea cerințelor de legalitate prevalează celor referitoare la temeinicia măsurii.
Din conținutul articolului mai sus citat, prealabil emiterii deciziei de sancționare disciplinară, angajatorul are obligația de a proceda la efectuarea cercetării disciplinare a salariatului căruia i se impută săvârșirea unei abateri de la normele privind disciplina în muncă.
În acest sens, este absolut necesară convocarea, în scris, a angajatului cu indicarea motivului convocării, a datei, orei și locului convocării.
Rezultă de aici necesitatea informării în scris a salariatului despre cercetarea disciplinară, urmând ca după ce această informare este realizată, acesta din urmă să dispună de două opțiuni: fie se prezintă la ora și locul stabilit și răspunde la întrebările angajatorului putând prezenta în apărarea sa toate probele pe care le consideră necesare, fie refuză a se prezenta și atunci angajatorul are posibilitatea de a dispune aplicarea sancțiunii disciplinare fără efectuarea procedurii prealabile a cercetării disciplinare.
Convocarea trebuia, deci, făcută în scris. Chiar dacă salariatul se află la locul de muncă și i s-a adus la cunoștință verbal că urmează să aibă loc cercetarea prealabilă, motivele cercetării, aceasta nu echivalează cu respectarea obligației legale, întrucât legea nu distinge în acest sens. Prin urmare, apărări ale angajatorului în sensul că ar fi comunicat verbal contestatorului faptul că urmează să aibă loc cercetarea disciplinară nu vor fi reținute ca întemeiate.
Din întreaga reglementare a instituției cercetării disciplinare prealabile, coroborat cu cea a sancționării disciplinare, se deduce că în lipsa informării salariatului despre cercetarea disciplinară, sancțiunea nu poate fi aplicată de către angajator. Dacă din diferite motive ținând de modalitatea comunicării invitației la cercetare, aceasta nu se realizează, angajatorul are obligația de a relua procedura.
Două modalități sunt posibile în ceea ce privește comunicarea actului convocării:
– prima constă în înmânarea directă a acelui document salariatului convocat, ceea ce presupune semnătura de primire a acestuia în evidențele angajatorului;
– a doua, convocarea se face prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire la domiciliul sau reședința comunicată de către acesta angajatorului său.
Având în vedere faptul că angajatorul a ales cea de a doua variantă de comunicare, din înscrisurile depuse la dosarul cauzei nu rezultă faptul că s-a refuzat primirea de către contestator ci doar că a expirat termenul de păstrare, astfel că în cauză nu se poate vorbi de un refuz al contestatorului de a primi convocarea.
Procesele verbale încheiate de către comisia de cercetare disciplinară, anterior restituirii corespondenței, fac dovada că cercetarea disciplinară a fost efectuată contrar dispozițiilor legale în materie, contestatorul nefiind convocat la cercetarea disciplinară, contestatorul fiind lipsit de posibilitatea de a-și exercita efectiv dreptul la apărare.
Prin urmare, în cauză nu s-a procedat la o efectivă și reală cercetare disciplinară a salariatului, acesta fiind privat de posibilitatea de a-și expune punctul de vedere și de a formula apărări în raport cu acuzațiile ce i se aduceau de către angajatorul său.
Cum textul legal edictat de legiuitor în materia cercetării disciplinare prealabile este unul imperativ, sancționând cu nulitatea absolută aplicarea oricărei măsuri de sancționare disciplinară fără efectuarea cercetării disciplinare prealabilă, cu excepția cele prevăzută la art. 248, aliniat 1, litera a) din Codul Muncii, a fost admisă contestația formulată de către contestator și s-a constatat nulitatea absolută a deciziei de sancționare (Sentința civilă nr. 179/2020 – Tribunalul Vaslui).