Anularea deciziilor A.N.R.P. – respectarea dreptului de proprietate

Plecând de la proceduri administrative de lungă durată, proceduri care depășesc constant înțelesul termenului rezonabil așa cum acesta a fost definit într-o largă și constantâ practică jurisprudențială a Curții Europene a Drepturilor Omului, am constatat cu stupoare faptul că Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a înțeles să respingă cererile justițiabililor privind validarea dreptului la despăgubiri pentru proprietățile deținute în teritoriile care nu mai fac parte integrantă din granițele actuale ale statului român, invocând motive care nu aveau un temei legal.

Într-o astfel de situație s-au aflat constant clienții noștri, iar în ceea ce-i privește, A.N.R.P. a emis decizii de invalidare invocând faptul că nu s-a făcut dovada existenței și continuității dreptului de proprietate, iar după obligarea de către instanță la emiterea deciziilor de despăgubire, au emis decizii parțiale pentru sume ridicole, invocând din nou faptul că dovada dreptului de proprietate a fost făcută doar parțial, înțelegând sa nu respecte deciziile emise de către puterea judecătorească.

Consideratii cu privire la existenta si dovada dreptului de proprietate prin raportare la prevederile art. 5, aliniat 1, ultimul paragraf din Legea nr. 290 din 2003 si art. 2, aliniat 4 si 5 din H.G. nr. 1120 din 2006 și prin raportare la complexitatea probatoriului administrat.

 În mod constant, în astfel de cauze, am arătat faptul că prevederile art. 5, aliniat 1 ultima teză, așa cum au fost modificate prin prevederile O.U.G. nr. 10 din 2013 prevedeau faptul ca „cererile trebuie insoțite de acte doveditoare, certificate de autorități, care pot fi completate cu declaratii autentificate”.

Dispozițiile O.U.G. nr. 10 din 2013, act normativ care a modificat art. 5, aliniat 1 au fost declarate neconstituționale prin decizia Curții Constituționale nr. 528/2013. Potrivit art. 147, aliniat 1 din Constituție, dispozițiile din legile si ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.

Astfel că, reglementarea anterioara este de actualitate, cuprinsul textului de lege in forma anterioară modificării aduse prin O.U.G. nr. 10 din 2013 aratând faptul că cererile trebuie însoțite de acte doveditoare, certificate de autorități, sau de declarația autentică a petentului, însoțită de declarațiile a cel puțin doi martori, de asemenea, autentificate.

Potrivit unei jurisprudențe constante in această materie, dreptul de proprietate asupra bunurilor se dovedește în primul rând cu înscrisuri („acte doveditoare”) în formularea textului de lege enunțat și, numai in lipsa acestora, cu declarația autentificată a persoanei beneficiare, însoțită de declarațiile autentificate a cel puțin doi martori.

Sigur că cele două condiții instituite de textul de lege pentru dovedirea dreptului de proprietate sunt alternative, dar se condiționează una pe cealaltă într-o anumită ierarhie.

Beneficiarul despăgubirilor conform Legii nr. 290 din 2003 nu poate sa-si aleagă, pentru dovedirea proprietății bunurilor, una din aceste condiții. Beneficiarul sau moștenitorii acestuia trebuie să respecte ordinea in care acestea au fost menționate in textul de lege, si anume, să facă mai intâi dovada cu acte doveditoare și numai în caz de imposibilitate de procurare a acestora să facă declarație autentificată însoțită de declarațiile autentificate a cel puțin doi martori.

Astfel, art. 2, aliniat 4 si 5 din H.G. nr. 1120 din 2006 vine sa expliciteze prevederile art. 5, aliniat 1, paragraf ultim din Legea nr. 290 din 2003, in sensul ca numai atunci cand se dovedeste imposibilitatea procurarii de acte doveditoare (textul aratand si modul in care se dovedeste aceasta imposibilitate), petentul completeaza cererea cu o declaratie autentica la care se alatura declaratii autentificate a cel putin 2 martori.

Astfel, legiuitorul explica in ce imprejurari se poate dovedi dretul de proprietate cu declaratie autentica a petentului si anume numai dupa ce dovedeste ca a fost in imposibilitatea de a procura inscrisuri doveditoare, precizand si dovedind si demersurile efectuate pentru a intra in posesia acestor acte (ICCJ, sectia de contencios administrativ si fiscal, dec. Nr. 564 din 2 februarie 2011).

Prin urmare, afirmațiile ANRP potrivit cărăra solicitanții nu au facut dovada dreptului de proprietate asupra tuturor bunurilor pentru care se solicita despagubiri si nici dovada continuitatii dreptului de proprietate asupra bunurilor pentru care se face dovada cu acte de vanzare cumparare, este gratuita si incalca normele emise de catre legiuitor, atat timp cat, în astfel de dosare, pentru clienții noștri, am  depus actele de vanzare cumparare a imobilelor, fiind evident, de asemenea, faptul ca nici o alta situatie juridica contrara nu ar fi putut interveni pana la emiterea ordinului de evacuare, aflându-ne in fata unei prezumtii relative de proprietate ce ar fi trebuit răsturnată prin probatorii concludente pertinente și utile de către A.N.R.P.

Mai mult decat atat, in completarea acestor dovezi, dandu-se eficienta prevederilor art. 5 din Legea nr. 290 din 2003, în mod constant, clienții noștri au depus declaratii autentificate,precum si declaratii autentificate ale martorilor, chitanțe de plată a impozitelor, adrese inaintate catre autoritatile competente prin care s-au solicitat inscrisuri certificate dovedind astfel imposibilitatea procurarii unor acte in sensul prevazut de catre legiuitor prin Legea nr. 290 din 2003 si H.G. nr. 1120 din 2006, adeverințe eliberate de către primării, buletine nominale de evacuare, certificate de moștenitor, etc.

De altfel, am observat cu tristețe faptul că autoritățile statului cu atribuții specifice în acest domeniu nu analizeaza nici un moment situatia de fapt de la acel moment sau, mai bine zis, evenimentele istorice petrecute in anul 1944.

Este de notorietate faptul că evacuarea in caz de razboi producea haos, dezordine, astfel ca o persoana care detinea un drept de proprietate in acea perioada si primea un ordin de evacuare nu se putea gandi sa incheie acte translative de proprietate, cu atat mai mult cu cat nu ar fi putut gasi un cumparator, fiind cunoscut faptul ca in zona respectiva va ajunge armata rusa care ocupa si ulterior nationaliza bunurile gasite.

Mai mult decat atat, evacuarea tintea direct functionarii din zonele vizate, inclusiv functionarii care ar fi avut atributii privind incheierea unor acte oficiale.

Avand in vedere toate aceste considerente, respingerea cererilor cetățenilor români deoarece nu ar fi fost facuta dovada proprietatii la momentul refugiului autorilor, în afara faptului că sunt profund nefondate, sunt lipsite de umanitate.

Aspecte privind drepturile incalcate de catre Statul Roman prin termenul excesiv de solutionare a cererilor formulate in baza Legii nr. 290 din 2003 si prin refuzul de a recunoaste dreptul de proprietate al petentei (art. 6, paragraf 1 din Conventia Europeana asupra Drepturilor Omului si Libertatilor Cetatenesti; art. 1 din Primul Protocol Aditional al Conventiei).

Avand in vedere faptul ca, în astfel de situații cererile în procedura administrativă au fost formulate și înaintate în jurul anului 2000, iar deciziile nefavorabile au fost emise ulterior anului 2016 am considerat ca ne aflam in fata unei durate excesive a procedurii, trecand foarte mulți ani de la formularea solicitarii si pana la emiterea unei decizii finale.

Astfel, am apreciat faptul ca a fost incalcat art. 6 din Conventia Europeana asupra Drepturilor Omului si Libertatilor Cetatenesti privit prin intermediul termenului rezonabil.

Printre garantiile de ordin general inscrise in art. 6, paragraf 1 din Conventie, se afla si aceea a „termenului rezonabil”.

Am învederat Onoratelor Instanțe faptul că ne referim doar la procedura administrativa urmata de catre stat si nu la procedurile judiciare demarate.

Instanta europeana a precizat ca aprecierea caracterului rezonabil al duratei unei proceduri judiciare (inclusiv administrative si prealabile) trebuie sa fie facuta in fiecare cauza in parte, in functie de circumstantele sale, precum si prin raportare la criterii consacrate, si anume: complexitatea cauzei, comportamentul partilor implicate in procedura si comportamentul autoritatilor statale competente, importanta litigiului pentru cei interesati.

În astfel de cauze se poate observa cu ușurință faptul ca beneficiarii îndeplinesc cu diligenta toate obligatiile ce le revin, nu uzeaza de manevre dilatorii si nu intreprind demersuri contrare solutionarii cu celeritate a cauzei, interesul fiind, evident,  de solutionare cat mai urgenta a situatiei in care se afla.

Asa cum in mod constant a apreciat instanta europeana in practica jurisprudentiala specifica, termenul rezonabil in procedurile civile poate cuprinde si durata unor proceduri administrative preliminare, atunci cand posibilitatea sesizarii unei jurisdictii este conditionata de normele de drept intern, in mod obligatoriu, de parcurgerea unei asemenea proceduri (J. B. c/France, CEDH, 26 septembrie 2000).

Astfel, avand in vedere faptul ca au trecut, în anumite proceduri, aproximativ 17 ani de la angajarea procedurii administrative, am considerat ca a fost incalcat art. 6, paragraf 1 din Conventie, iar raportat la inscrisurile depuse la dosarul cauzei din care rezulta in mod clar dreptul de proprietate și continuitatea acestuia, am apreciat faptul că deciziile de invalidare precum si motivările acestora aduc in mod inevitabil atingere unui alt drept prevazut in Conventie si anume art. 1 din Primul Protocol Aditional al Conventiei, privitor la protectia proprietatii.

Prin Decizia nr. 1902/2017 pronuntata de catre Curtea de Apel Iasi la data de 05.12.2017 prin care a fost obligată Autoritatea Nationala pentru Restituirea Proprietatilor sa procedeze la solutionarea cu celeritate a cererii  in vederea emiterii hotararii de acordare despagubiri si compensatii, prin Sentinta civila nr. 343/CA pronuntata de catre Tribunalul Vaslui la data de 26.05.2017, prin Sentința civilă nr. 1256/2019 pronunțată de către Tribunalul Vaslui, prin Decizia civilă nr. 217/2020 pronunțată de către Curtea de Apel Iași, s-a arătat în mod constant faptul că ”dovezi edificatoare au fost prezentate de catre reclamant atat in privinta proprietatilor, cat si a situatiei refugiului autorilor acestuia, actele depuse si proba testimoniala fiind evaluate intr-o maniera detaliata de catre prima instanta”.

Instanțele de judecată, prin hotărârile anterior individualizate, au aratat cu lux de amanunte motivele pentru care cererea reclamanților este admisibila sub toate aspectele: refugiu, proprietati, vocatie succesorala, fiind respinse toate apararile formulate de catre Autoritatea Nationala pentru Restituirea Proprietatilor, ca fiind vadit nefondate.

In ceea ce priveste proprietatile, in hotarari s-a reținut faptul că la dosar au fost depuse acte de vanzare cumparare autentificate, chitante de plata a impozitelor (inclusiv din luna februarie 1944). Cele cuprinse in actele de proprietate sunt confirmate si de declaratia pe proprie raspundere data de beneficiar, in care enumera bunurile detinute la data refugiului, de declaratiile autentice ale celor doi martori.

Instantele au retinut ca si declaratiile altor martori, desi nu sunt autentice, ci doar avand semnatura legalizata, pot fi coroborate cu celelalte probe ce atesta dreptul de proprietate (…).

Mai mult, in aceasta ipoteza, instanțele de judecată au retinut faptul ca devine incidenta teza a II-a a dispozitiilor art. 2, aliniat 4 din H.G. nr. 1120/2006, in sensul ca beneficiarii s-au aflat in imposibilitatea procurarii inscrisurilor, data fiind corespondenta cu autoritatile din Moldova, astfel ca cererea de despagubire se completeaza cu declaratia autentica a petentului, insotita de declaratiile a cel putin doi martori, de asemenea autentificate.

Astfel, din aceste declaratii, rezulta dovada continuitatii proprietatii asupra bunurilor indicate in cerere, coroborate cu chitantele de plata a impozitelor si a actelor de proprietate, constatandu-se de catre instanta de judecata faptul ca in mod eronat A.N.R.P. a retinut ca nu s-a facut dovada continuitatii. Mai mult, o data dovedita dobandirea unor bunuri, exista o prezumtie de continuitate a dreptului de proprietate, in cauza nefiind produsa nici o proba de natura sa rastoarne aceasta prezumtie judecatoreasca simpla, sustinuta de restul probelor administrate.

In aceste conditii, instanțele au apreciat faptul că, in mod gresit, A.N.R.P.  a invocat neindeplinirea conditiei privind dovada continuitatii dreptului de proprietate de catre beneficiari/reclamanți și autorii lor.