practice area: Curtea de Apel București, Legea nr. 165 din 2013, Legea nr. 10 din 2001
Prin apelul formulat, am solicitat schimbarea în tot a hotărârii instanței de fond Tribunalul București, în sensul admiterii contestației formulate, constatarea calității de persoană îndreptățită a contestatoarei pe care o reprezentam în cauză, anularea deciziei de invalidare emisă de către Comisi Națională pentru Compensarea Imobilelor și obligarea acestei instituții la emiterea unei decizii de acordare a măsurilor  reparatorii. Tribunalul București a respins ca neîntemeiată, cererea formulată de către contestatoare în contradictoriu cu A.N.R.P. – Comisia Natională pentru Compensarea Imobilelor cu sediul in București, Calea Floreasca, nr. 202, Sector 1. Instanța de fond a apreciat în considerente faptul că sentința civilă prin care s-a constatat nulitatea absoluta a contractului de donație autentificat în anul 1973 probează doar preluarea abuziva a terenului de către stat, însă nu probează existența titlului de proprietate al reclamantei asupra terenului. De asemenea, instanța de fond a făcut trimitere la prevederile art. 24 din Legea nr. 10 din 2002 arătând faptul că ar fi fost facută proba contrară printr-o mențiune cuprinsă in actul de autoritate care ar inlătura prezumția absolută a existenței și întinderii dreptului de proprietate instituită de legiuitor. Am considerat netemeinică și nefondată o astfel de motivare care a dus la respingerea acțiunii promovate, pnetru următoarele motive. Am ținut expres să precizăm faptul că este de notorietate și nu mai trebuie dovedită modalitatea în care procedau funcționarii din perioada comunistă în momentele în care primeau dispoziții în vederea evacuării cetățenilor din imobilele în care locuiau, în vederea construcției blocurilor. Astfel, prin sentința civilă prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de donație autentificat în anul 1973 s-a reținut nu doar lipsa intenției donatorilor de a dona și constrângerea exercitată asupra lor, ci se consfințește faptul că se utilizau metode abuzive împotriva justițiabililor, aceste metode incluzând inserarea unor afirmații specifice in actele oficiale de autoritate care să ducă la o aparență de drept și la o presupusă legalitate a actului emis. Prin urmare, cele înscrise în contractul de donație nu pot constitui, în spețe având ca obiect recunoașterea unor drepturi patrimoniale sau nepatrimoniale încălcate de Statul Român Totalitar, așa cum acesta era constituit anterior anului 1989, probe contrare prezumțiilor instituite de legiuitor prin legile proprietății, legi emise în încercarea de reparare a unor prejudicii evidente provocate de Statul de tip comunist. Instanțele de judecată trebuie să refuze să considere ca fiind un probatoriu elocvent și contrar prezumției instituite de legiuitor, actele abuzive emise in perioada comunistă sau anumite mențiuni din astfel de înscrisuri, pentru a nu perpetua acel mod de gândire dăunător, fiind îndreptățite să rețină din astfel de acte doar prezumțiile cu privire la faptul că a fost preluat un imobil, fiind astfel evidentă existența dreptului de proprietate precum și întinderea acestuia, legiuitorul oferind indicii clare in acest sens. De altfel, concluzia instanței de fond încalcă principii generale de drept civil românesc, în sensul că dacă cei deposedați de proprietate prin contractul de donație anulat de către o instanță națională nu ar fi fost proprietari, așa cum se reține în considerentele hotărîrii apelate, evident ca nu s-ar fi putut încheia acel contract de donație, contract care a fost și autentificat, lucru observat de către prima instanță. În această cauză multitudinea înscrisurilor depuse de către contestatoarea reclamantă confirmă existența și întinderea dreptului de proprietate al acesteia (certificate eliberate de către autorități, autorizații de construire, etc.). Potrivit art. 24 din Legea nr. 10 din 2001 „in absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive. (2) În aplicarea prevederilor alin. (1) şi în absenţa unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar.” Astfel, textul articolului 24 din Legea nr. 10 din 2001 este de strictă interpretare și directă aplicabilitate prezentei cauze, existând actul de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive, precum și individualizarea persoanei in acest act de autoritate, prezumția având funcționalitatea oferită de o normă expresă, fiind astfel de presupus că apelanta reclamantă deține imobilul sub nume de proprietar, chiar dacă C.N.C.I. refuză să dea eficiență prezumției prevăzute de lege și să observe și celelalte înscrisuri din care rezultă calitatea de proprietar. Îmbrățisând în totalitate poziția procesuală adoptată prin apelul promovat, prin Decizia nr. 1030A pronunțată la data de 29.11.2017 Curtea de Apel București a admis apelul promovat, schimbând în tot sentința apelată, în sensul admiterii cererii, anulării deciziei de invalidare emise de către A.N.R.P. – Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor și obligării pârâtei la emiterea unei decizii de validare pentru imobilul preluat în mod abuziv.
Informații de contact:
Lun - Vin: 8:00 - 17:00
Vaslui, strada Stefan cel Mare, nr. 91
Ne găsiți aici:
Informații de contact:
Lun - Vin: 8:00 - 17:00
Vaslui, strada Stefan cel Mare, nr. 91
Ne găsiți aici: